2012 sfarsitul lumii

Astrul vietii va acorda Terrei-dupa prognozele astronomilor- inca 4-5 miliarde de ani sansa de a fi o planeta “vie”, daca nu vor interveni evenimente cosmice imprevizibile de gen
2012 sfarsitul lumii (ciocnirea cu un asteroid, intrarea sub coada toxica a unei comete) si mai ales imprevizibile surprize provocate de cel mai imprevizibil “ucenic vrajitor”, omul.

Soarele este o masa densa de materie incandescenta, de un milion de ori mai mare decat a Terrei, in vresnica stare de efervescenta. In fiecare secunda, 4 milione tone de hidrogen sunt distruse in inspaimantatoare explozii care iau nastere in apropierea nucleului unde temperatura este de 13 milioane de grade Celsius si arunca jerbe de flacari la mii si mii de kilometri in spatiu. In acest holocaust continuu, atomii se rup in fluvii ultrarapide de ectroni si protoni care se imprastie in spatiu sub forma vantului solar care biciuieste toate planetele sistemului nostru.

Terra, situata in plina “atmosfera solara”, se gaseste expusa unor schimbari ce se petrec atati in conditiile meteorologice, cat si in modulatiile activitatii biologice. Deosebit de violente sunt acele “pete solare” -uneori de dimensiunile Terrei, imprastiate pe fata soarelui ca niste cosuri de acnee care se sparg din timp in timp, producand furtuni magnetice care genereaza draperiile fantastice ale aurelor boreale si perturba receptiile de radio si televiziune.

In 1801, John Herschel a descoperit ca aceste pete solare au un ciclu de 11 ani si ca ele determina un ciclu regulat de modificari, fapt confirmat de-a lungul timpului prin sute si mii de probe economice. geologice, meteorologice, palontologice, biologice (nivelul lacului Victoria, grosimea cercurilor de crestere a copacilor, topirea icebergurilor, studiate la mijlocul veacului de trecut de E.G. Zeutner.
Cu ajutorul calculatoarelor performante Andreson si koopmans au revelat din alt ciclu solar mai lung. Maximele de 11 ani se maresc progresiv timp de circa patruzeci de ani, apoi scad pe parcursul unui ciclu de 80-90 de ani.

Acest ritm a fost confirmat de botanistul german E, Schelle care a notat, pentru perioada 1870-1950, inflorirea ghiocelului(Galanthus rivalis) in regiunea orasului Frankfurt. Curba fenologica obinuta a fost de o spectaculoasa regularitate. In primii 40 de ani, forile apareau intodeauna inaintea datei medii de 23 februarie, dar incepand din 1910, ghioceii infloreau din ce in ce mai tarziu, constatandu-se in 1925, o intarziere de doua luni. Dupa 1950 inflorirea a revenit la perioada initiala.

S-a constatat o perfecta corelatie statistica intre ciclurile de aparitie a ghiocelului si acelea ale petelor solare.

In anii de mare activitate a petelor, florile apar mai tarziu, iar in anii de calm solar inflorirea este mai grabita. Iar noi avem ghiocei in decembrie.